un articol de Valentin Roman, redactor AntiMafia.ro
Numele neamului dacic al carpilor este legat de cel al Munților Carpați. Primul autor antic care îi menționează este Ephoros (secolul al IV-lea î.Hr., Fragmentarium, 158, 78), într-o știre preluată de Pseudo-Skymnos (secolul al II-lea î.Hr., Periegesis, V, 841, 844): „Primii locuitori de lângă Istru sunt carpizii, după care urmează sciții plugari”. Prezența carpilor în Podișul Moldovei și zona subcarpatică este clară, fiind atestată de o serie de situri arheologice, precum cel de la Poiana Dulcești, Poienești, Pădureni sau Vârteșcoi, aproximativ 30 de locuințe carpice fiind cercetate în zonele amintite. În scrierile autorilor greci întâlnim uneori forma karpodakai atunci când se face referire la carpi.
Gh. Bichir, citat de Ion Ioniță în volumul „Din istoria și civilizația dacilor liberi”, opinează că neamul carpilor a locuit inițial în zona Carpaților Răsăriteni, zona de la vest de Siret, cuprinsă între râurile Putna sau Trotuș la sud și râul Moldova la nord. Zona lor de influență s-a extins treptat în secolele II – III d.Hr., astfel că aceștia controlau întreaga zonă de la est de Carpați.
Totuși, o delimitare clară a ariei de răspândire a carpilor în raport cu celelalte populații dacice libere este destul de dificil de făcut, în contextul în care cultura materială a tuturor dacilor liberi era una relativ uniformă. În partea de sud-est a Moldovei și Basarabiei, carpii s-au răspândit până la limesul roman și până la zonele ocupate de sarmați
Descoperirile arheologice arată că neamul carpilor a dezvoltat o cultură materială specifică civilizației dacice în ansamblul ei. Sedentarismul lor este confirmat de faptul că practicau intens agricultura, olăritul și prelucrau metalele, după cum relevă cercetările, printre altele, de la Borniș și Săbăoani. În ce priveşte partea de creație materială, în special în cazul vaselor ceramice, se poate observa o anumită influență sarmatică, mai ales prin prezența motivelor zoomorfe pe toartele acestora. De la carpi ne-au rămas obiecte ceramice, piese din metal, în special catarame, chei și fibule, dar și tezaure monetare, probabil parte din subsidiile primite de la romani.
Practicarea agriculturii este atestată de un număr însemnat de obiecte specifice descoperite în siturile carpice, precum brăzdare și cuțite de plug, seceri și coase, toate lucrate din fier, râșnițe, boabe de grâu și tulpini de cânepă, iar păstoritul este confirmat de numeroasele oase animale găsite de arheologi în vetrele locuite. Dintre cercetătorii români care au studiat civilizația carpică îi putem aminti pe R. Vulpe, Gh. Bichir, I. Ioniță, M. Ignat, V. Ursachi, V. Căpitanu și I. Mitrea. Pe parcursul cercetărilor efectuate de aceștia au fost identificate numeroase așezări și necropole în Moldova subcarpatică, Podișul Moldovei și în Basarabia, care pot fi atribuite culturii carpice: Vârteșcoiu, Poienești (Vaslui), Moldoveni, Văleni, Poiana-Dulcești, Butnărești (Neamț), Gălănești, Căbești, Milești, Ștefan cel Mare (Bacău), Scheia, Suceava, Vornicenii Mari, Podeni, Liteni, Zvorâștea (Suceava), Stânca, Cucorani (Botoșani), Băiceni (Iași), Mărcăuți, Cosăuți, Nova-Troickoe, Bocaci, Soldănești, Prăjila, Cotești, Zărnești, Sărata Nouă, Catargi, Trifăneștii Noi, Bălăbăneşti, Tyras, Orlovka (Republica Moldova). Concluziile specialiștilor semnalează o mare densitate și o răspândire omogenă în teritoriu, numai în nordul Moldovei (judeţele Suceava și Botoșani) fiind identificate 75 de stațiuni carpice.
În ce privește organizarea socială, cercetătorii români au stabilit că populația carpică era organizată clar pe pături sociale. În urma analizei tehnicilor de înhumare, necropolele cercetate au relevat că populația foarte înstărită reprezintă 3,89% (liderii comunității), populația înstărită 20,78%, oamenii din clasa medie 27,28%, iar cei săraci 48,05%, aproape jumătate din numărul locuitorilor. Ca formă de organizare vorbim de obștea teritorială, o formă evoluată a organizării gentilice. Un anumit tip de organizare politică și militară este confirmat și de descoperirea unor elemente materiale specifice unei anumite pături sociale, precum un tezaur de vase din argint (Muncelul de Sus), piese de harnașament din bronz (Săbăoani) sau fragmente de țesătură cu fire de aur descoperite într-o urnă funerară găsită la Pădureni.
În prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr., prezența carpilor este atestată și în Muntenia, lucru demonstrat în timpul cercetărilor efectuate de arheologi la Zorești, Valea Teancului, Gura Niscovului, Izvoru Dulce sau Bălteni. Prin urmare, cel puțin zona de nord-est a Munteniei intră sub influența culturii materiale carpice. În această zonă, mai exact în aria Saranga-Pietroasele, ar fi putut fi localizat Castellum Carporum de care vorbește inscripția (stela funerară) de la Intercisa (Dunapentele) și cetatea menționată de Zosimos (I, 20).
În prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr. carpii încep să reprezinte o forță importantă în zonă şi atacurile organizate împotriva Imperiului Roman, singuri sau în alianță cu sarmații sau goții, sunt de o forță rar întâlnită, mai ales pe vremea împăratului Filip Arabul, după cum apreciază Ion Ioniță. Multe tezaure conținând monede romane stau mărturie a faptului că Imperiul plătea sume importante carpilor pentru a-și asigura liniștea din partea acestora. Putem enumera, printre altele, tezaurele descoperite în zona de confluență a Siretului cu Moldova (care datează din vremea lui Marcus Aurelius și Commodus) și cele găsite pe Valea Bistriței (cunoscute odată cu domnia lui Antoninus Pius).
Izvoarele istorice atestă că acest neam dacic, carpii, au reprezentat multă vreme „motorul” alianțelor anti-romane din zonă. Strategia militară a carpilor nu a fost doar una ofensivă, împotriva romanilor, ci și una defensivă, după cum arată, de pildă, valul Stoicani – Ploscuţeni ridicat din inițiativa acestora, pentru a reprezenta o piedică în calea avansării legiunilor imperiale.
În secolele III – IV d.Hr., carpii, singuri sau împreună cu aliații lor, au continuat să fie un adevărat pericol pentru romani. După înfrângerile suferite de frații lor costoboci, carpii nu erau doar cei mai puternici dintre dacii liberi, ci și unii dintre cei mai periculoși dușmani ai Imperiului Roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI, 91). Expediții militare de anvergură mai mică sau mai mare, organizate de carpi sunt confirmate de izvoarele latine în anii 214, 238, 245 – 247, 272, 295 – 297, 302, 303, 306 – 311 şi 315 – 318, ultima având loc, potrivit lui Zosimos, în anul 381 (Zosimos, IV, 34), când atacurile lor sunt stopate cu greu de împăratul Theodosius I.
Este important de precizat că, după retragerea administrației romane din provincia Dacia romană, o parte dintre carpi a pătruns pe teritoriul acestei provincii, după cum s-a concluzionat în urma cercetărilor efectuate la Stolniceni (Râmnicu Vâlcea) și Sopteriu (Bistrița-Năsăud), element care a reprezentat o infuzie proaspătă de sânge dac în fosta de acum provincie romană.
