un articol semnat de prof. univ. dr. Stan Petrescu – senior editor AntiMafia.Ro
Atât după Primul cât și după Al Doilea Război Mondial, sau după valurile revoluționare de schimbare a puterilor politice dictatoriale intrate în criză, de dreapta, sau de stânga, au avut loc numeroase experimente guvernamentale ale statelor, care se vedeau obligate să însăileze, să reia și să refacă, la repezeală, activitățile economico-sociale și culturale, normale, cu cadre de partid vechi, fie acelea care au trecut prin dramatica tensiune a războaielor, dar și cu acele cadre de partid mai proaspete, mai noi și mânate de tendințe centripete, însă toate, la un loc, preocupate de nevoia imperativă a întregii societăți umane de a se revedea eliberată, de îndată, de contextul politic echivoc, alunecos, mincinos și convențional al organismelor sale politice.
În general, tensiunile și crizele politice, ca înfățișare, diferă de la popor la popor și se prezintă ca niște minciuni, în faza de debut. Pentru a putea aprecia valoarea adevărată a unui regim curat și nedeghizat, trebuie să depășești „învățăturile” rezultate din ipocrizia politicii. Ca exemplu, trebuie luată experiența atât de lungă și dureroasă pe care au trăit-o regimurile comuniste, instalate cu forța de după cele două războaie mondiale, pornite din inima Europei. Toate dictaturile au fost inflexibile, exclusiviste și nemiloase, cu partidele politice. Dar cum nici pentru dictaturi nu există viață veșnică, ele au căzut, făcând loc regimurilor parlamentare. Acestea din urmă sunt legate de politica de partid, în ciuda păcatelor și neajunsurilor sale: farse, obturarea adevărului cu minciuna, ipocrizie și promisiuni mai multe decât pot duce. Toate regimurile care au adoptat viața politică parlamentară, cad pradă partidelor politice, considerându-le salvatoarele lor.
După ce zăngănitul de arme a încetat și marile partide unice au pierdut gigantica lor putere (după 1989), țările Europei roșii au trecut la o febrilă activitate de legiferare a unor noi constituții și de reconstrucție totală a lor. Aproape toate țările europene, participante la război, și-au schimbat constituțiile funcție de modificările produse în structura lor teritorială, altele funcție de modelul de regim politic instalat, altele funcție de schimbările sociale prin care au trecut. Unele state au rămas monarhice, altele au devenit republici, altele preponderent prezidențiale, dar toate aceste state, la un loc, evidențiază triumful unui model ideologic – modelul democratic, căruia îi corespunde, în mod evident, sistemul parlamentar – plebiscitar. Acest model politic trăiește și funcţionează prin partidele politice, prin balansul acestora de accedere la putere.
Parlamentarismul zilelor noastre a devenit epidemic și nu pandemic, promițând și speculând guvernarea poporului prin sine însuși. Toate partidele românești, inclusiv cel etnic, clamează, perorează și exacerbează binele public, pe care doresc să-l ofere, firește, dezinteresat și cu foarte multă onestitate membrilor organizațiilor lor. Frumos, nimic de spus.
Există la baza acestei pretinse guvernări a poporului și pentru popor o inducere în eroare, adeseori, de fapt o manipulare subtilă, perversă, a acestui popor, în parte ignorant, în numele căruia se declanșează lupta dintre partidele politice. Și mă refer aici la componenta reprezentativității, în regimul democratic, regim în care cetățenii deleagă puterea lor, suverană, unor reprezentanți pe care ei înșiși consimt să-i aleagă din rândurile lor, care, ulterior, ar urma să se ocupe de treburile publice. Acest adevăr l-a rostit, Jean Jacques Rousseau, cu peste două decenii înaintea revoluției franceze de la 1789. Și el se referea, desigur, la reprezentativitate, ignorată, astăzi, de partidele de stânga, roșii, aflate la putere, și azi, în România.
Se știe că alegerile sunt acela care legitimează dreptul reprezentanților de a decide în locul și în numele poporului, ei, reprezentanții, fiind aceia care dețin ceea ce se numește puterea de stat directă. Și, în mod normal, într-un sistem reprezentativ, Parlamentul se constituie în cea mai „democratică” și transparentă instituție dintr-un stat. Poporul are cea mai mare putere, putere de stăpân, odată la patru ani, și numai în cele 24 de ore, când alegătorii, cu votul în mână, cu puterea maximă în mână, sunt chemați să-și dea votul. În acest moment astral al alegerilor, poporul devine cel mai mare arbitru al politicii din țara lui. Scurtă bucurie!
Exact aici, în aceste momente hotărâtoare, intervine rolul partidelor politice. Idealul acest suprem scop către care se îndreaptă toate aspirațiile și activitatea creatoare a cetățeanului va rămâne, din păcate, un vis utopic, himeric, fantezist și imaginar, pe care niciodată nu-l va atinge, în întregimea lui, organizația politică, fiindcă nici astăzi nu s-a definit clar „Ce” și „Cine” este un partid politic, această organizație socială care dorește, cu maximă dorință, să pună mâna pe guvernare, deci pe puterea de stat, care putere, în mod implicit, ar trebui să revină, în totalitate, poporului, prin reprezentanții lui, bată-i vina.
Tocmai pentru faptul că puterea nu aparține în totalitate poporului, din cauza reprezentanților care calcă strâmb după alegeri, democrația parlamentară are imperfecțiuni. Așadar, partidul politic reprezintă o organizație socială care se străduiește din răsputeri să pună mâna pe putere, pe acea putere a statului care ar trebui să-i revină poporului, în totalitate. Dacă un partid politic nu are asemenea năzuințe, el nu merită să fie la putere, cum , de asemenea, este inadmisibil și de neconceput, ca un partid politic să dorească a rămâne sistematic în opoziție.
Prin urmare, autoritatea statului, nu derivă din conținutul unor legi abstracte, nici din misiunea oamenilor predestinați a guverna, sau din modelele regimurilor fasciste, comuniste, ci din energia fizica și intelectuală a reprezentanților succesivi, la putere, ai partidelor politice de toate mărimile și culorile. Este vorba de alternanța la putere a partidelor, care printr-un guvern al lor pun în executare legile, deci fac administrație publică, adică guvernează. Partidele politice dețin puterea drept urmare cantității de încredere pe care alegătorii le-o acordă, iar această încredere de care se bucura o păstrează în vederea realizării unui program de guvernare.
Culoarea și subtilitatea mecanismului guvernării sunt date de programul partidelor aflate la guvernare, program care poate să ridice sau să compromită o parte sau toți factorii care intervin în sistemul parlamentar: pe alegători, pe cei aleși sau partidul însuși.
Oricare din partidele care doresc să acceadă la putere trebuie să-și întocmească un program pozitiv, realist și atractiv, să țină seama de realitățile momentului, să conțină obiective posibil de atins. Popularitatea și trăinicia unui partid politic trebuie să-și cantoneze discursul în ce poate să realizeze și nu în promisiuni, pentru că partidul promitent și gureș, se trezește, la finalul guvernării, cu programul neîndeplinit. Ceea ce face diferența între partide este tocmai programul de guvernare.
Ne-am trezit, în ultimii ani, nu odată sau de două ori, cu același program politic, transmis în spațiul public de către două sau trei partide, deși având culori diferite. Această șmecherie, hibridă, nu servește partidului și aderenților săi, ci orgoliului și ambițiilor liderilor de partid, iar pe malurile Dâmboviței noastre, cea lin și murdar curgătoare, asemenea partide și lideri, din păcate , există, intoxicând cu voie și fără voie viața politică românească.
Programul unui partid politic reprezintă un instrument politic fundamental în guvernare și trebuie să fie bine diferențiat, pentru fiecare partid în parte, astfel încât să justifice, caracterul său aparte. Această diferențiere, această particularitate trebuie să îmbrace o singură chestiune serioasă, dar care să fie vitală, esențială pentru stat și națiune.
Separarea bisericii de stat (o chestiune rămasă în suspensie), o politică economică dinamică și deschisă valorilor europene, o reformă judecătorească în toată substanța sa, o construcție solidă a apărării țării alături de aliați (a apărut Carta Albă a Apărării), pot constitui punctele tari care să diferențieze două programe, care de multe ori, în ciuda spoielilor lor, cu sclipiciuri ieftine, sunt identice, iar această similaritate generează o consecință logică a nereușitei executării programului propriu și, prin urmare, partidul aflat la putere va pierde guvernarea din cauză că și-a însușit puncte esențiale din programele altor partide. Se poartă copy-paste și în politică.
Dacă privim eșichierul tuturor programelor de guvernare ale partidelor românești, nu identificăm aceste diferențieri, pentru că aceste partide sunt alcătuite din membrii de partid cu vederi și păreri neomogene, cu aleși și demnitari înalți foarte diferiți, cu temperamente și spirit religios diferite, provenind din diverse arii geografice și fiind purtători de mentalități specifice unei culturi locale. Toate aceste buchete de caracteristici-trăsături, predispunându-i la deosebiri în ceea ce privește crezul lor politic. Adică, membrii de partid, se aseamănă între ei, dar sunt atât de diferiți.
Un lider vizionar trebuie să-și privească întreaga clientelă a partidului prin prisma rădăcinilor ei geografice, care imprimă membrilor culoare și specific local, graiuri și gândiri specifice, după cum vor fi membrii care provin din mediul urban, sau cei din mediul rural, ultimii, fiind, totdeauna, mai conservatori. Astfel că geografia de partid joacă un rol foarte important în viața politică a partidelor și gestiunea lor, fiind așa de dificilă, pentru a ține partidul în mână, pentru că promisiunile politice sunt administrate diferit, pentru fiecare clientelă aparținătoare de o zonă geografică și culturală, sau care provine din mediul rural și din cel urban, sau care țin de un anumit grad de instrucție școlară.
Noțiunile de virtuți morale și politice colective, sau individuale cum ar fi munca, cinstea, legalitatea, dreptatea, ordinea și disciplina au înțelesuri nuanțate în masa partidului. Partidul politic va trebui să facă față nu numai acestui peisaj neomogen, privitor la proveniența membrilor săi, ci și la egoismul cetățenilor cu drept de vot, deoarece aceștia, fără excepție, sunt intelectuali, IT-iști, muncitori, comercianți, meseriași, mici fermieri, țărani individuali, minoritari, majoritari, de o confesiune sau alta, militari, pensionari, liberi profesioniști și, în sfârșit, alți cetățeni. Într-o asemenea mare de indivizi cu universuri diferite, partidul politic va trebuie să-și asume rolul de arbitru, de mediator între cetățeanul cu drept de vot și Parlamentul care-l validează la guvernare și mai mult, trebuie să aibă înțelepciunea de a nivela toate acele asperități care decurg din contrarietatea intereselor cetățenilor. Dacă acești cetățeni ar fi lipsiți de instinct statal și nu le-ar păsa de marile interese ale statului și națiunii din care fac parte, probabil că nu ar mai fi nevoie de partide politice. Ele ar dispare în neantul unanimității de vederi, ceea ce ar fi o utopie neviabilă și statul s-ar pierde.
Spațiul politicii românești actuale este infestat cu o imensă cantitate de demagogie, pentru că reaua credință a partidelor a ajuns element de cultură națională. Acestea promițând făcute și nefăcute reforme, promisiuni pe care, odată ajunse la putere, nu le pot realiza, cu toate că ele, partidele, conștientizează această imposibilitate.
Pentru a-și hrăni deșartele promisiuni atrăgătoare de voturi, fiecare partid face propagandă demagogică agresivă, violentă chiar (vezi alegerile locale recente), profitând de mijloace de comunicații moderne și rapide și folosind comunicatori de partid mediocrii, dresați să-și perie cu slugărnicie liderii.
Fiecare partid politic, pentru a se menține viabil, trebuie să aibă oameni de partid dezinteresați, aplicați și determinați, care, odată ajunși la vârful partidului, să-și difuzeze imaginea cât mai bine în masa alegătorilor lor. Succesul în viața politică depinde de iscusința unui lider de a ști să-și vândă imaginea. Acesta este raportul dintre partid și liderii lui, iar cu cât exponenții partidului dovedesc onestitate sporită și vizibilitate publică, vor avea foarte mulți aderenți. Opusul acestor lideri, sunt ariviștii, mercantilii, analfabeții funcționali și politici, cei puși pe căpătuială, adică acei mari corupți ai partidului, care vor sfârși prin a deveni impopulari și rejectați din viața publică (o face de fațadă PSD-ul).
Partidele au pierdut și s-au pierdut din cauza acestor impostori și mediocrii politici, lipsiți de onoare și de cultură politică, calați doar pentru satisfacerea intereselor personale, sacrificând propriul partid.
Un program sănătos trebuie să suprapună interesele de partid cu cele ale statului pe care-l guvernează, ținându-se cont că interesele de stat sunt condiționați de o serie de factori extrem de importanți. Existența unei entități statale este afirmată prin cei trei piloni ai acesteia: cantitatea de populație, puterea, statul și teritoriul recunoscut. O națiune puternică, pentru a-și păstra teritoriul și pentru a-și apăra interesele are nevoie de instituții statale puternice, deci de un stat puternic. Un program politic adevărat va trebui să fie construit pe această triadă, care afirmă existența și perenitatea unui stat, va trebui să fie indisolubil legat de interesele statului și de ceea ce înseamnă destinul națiunii pe care o reprezintă.
Astfel un program de partid va trebui să facă distincție clară între urgențele și prioritățile de realizat în viața unui stat, pentru a nu pune în dificultate prezentul și viitorul națiunii, să se inspire din trecutul frământat al acesteia, să construiască prezentul și să proiecteze viitorul ei.
Un program de partid trebuie să arate ca o „Biblie a Națiunii”, în serviciul căreia lucrează, să conțină cadre generale și de perspectivă, înlăuntrul cărora să se înscrie amănuntele, detaliile și numai acelea care pot fi puse în operă, adică realizabile. Și dacă acest program nu este inspirat din elementele specificului național, el nu va fi agreat de cetățeni și va eșua din fașă. Liderii care ajung la cârma statului, dacă nu vor avea în vedere dorințele cetățenilor și interesul unanim al acestora și rămân captivi intereselor meschine de partid vor aduce grave deservicii națiunii lor.
Un șef de partid care devine sectar, pătimaș, surd și absurd, care este, înainte de toate, membrul partidului său, pentru care este mânat să facă orice sacrificii, reprezintă un pericol grav pentru guvernare, pentru stat și pentru națiunea din care se trage. Alegerea unuia ca Florin Iordache, în capul Consiliului Legislativ, este de o gravitate nepereche, deoarece el a servit, în toată biografia sa politică, nu poporul care l-a trimis acolo, ci doar partidul și pe liderii acestuia.
Istoria noastră politică are în inventarul său de lideri și asemenea exemple, care în inconștiența lor au pus statul pe marginea prăpastiei, pierzându-se bucăți din teritoriul național cu populație cu tot. Si regimul Constantinescu, se face vinovat de acte de trădare politică.
Guvernarea nu este o sarcină ușoară, ci una care cere mari sacrificii și putere supraomenească din partea celora care-și asumă calitatea de lideri și înțeleg să se sacrifice în interesul țării lor. Noi, românii, deocamdată, nu dispunem de asemenea modele de lideri, de care avem maximă și urgentă nevoie, ci doar de lideri lipsiți de instinct statal și non reactivi la vocile milioanelor care le-au dat votul.
Guvernarea impune condiții grele și sacrificii enorme pentru cei care ocupă fotoliile de lideri naționali și înțeleg să se pună, dezinteresat, în serviciul cetățenilor. Peste națiunea română au trecut atâtea nevoi, lipsuri și crize politice grave, însă aceasta, instinctual, a găsit remediu pentru a le putea depăși, a găsit leacul din corpul bolnav al momentului de cumpănă, datorită acelor bărbați de stat providențiali, care apar în momente rare de timp, dar apar, ca să salveze statul, teritoriul și nația.
Au trecut 31 de ani de la căderea celei de-a patra dictaturi, cea comunistă, și democrația, la români, întârzie să se consolideze. Au urmat așa-zisele alegeri libere, la finalul cărora oameni fără demnitate au devenit lideri falși, strâmbi, un fel de măști fără creier, în vorbirea maioresciană, mai nevolnici decât cei răsturnați de la putere, în acel decembrie însângerat al anului 1989. Timp de trei decenii acești satrapi politici, generați de regimul comunist încovoiat dar nu căzut, profitând de un popor confuz, zăpăcit, insuficient trezit de sub vraja comunistă, au sacrificat interesele naționale, pentru a-și sătura propriile egoisme, nemăsurate, așezând țara la coada Europei și situând-o pe un loc fruntaș al corupției endemice.
Am încrederea că această națiune, instinctual, își va găsi drumul salvator, dorit și așteptat de către toți cetățenii români, de către acei lideri providențiali, în măsură s-o guverneze. Să sperăm că aceștia sunt pe aproape. Anii aceștia așteptăm, plini de speranță, să se producă schimbarea în mentalitatea clasei politice, clasă mafiotizată, bolnavă de putere, arghirofilă. care este musai să fie resetată în totalitatea ei, sau înlocuită măcar cu o alta, înnoită, dornică de schimbare și în măsură să scoată România din drumul mocirlos, în care s-a afundat, exclusiv din vina partidelor politice. Cancerul politic, aflat în metastază, care a distrus această țară, se află în bucătăria partidelor politice.