Recent s-a dat ordin de retragere a militarilor români, aproximativ 600 din Kandahar.Planul de retragere este coordonat de comandanții din tetarele de operații și se va derula până 11 septembrie 2021. Din motive de Securitate, calendarul repatrierii nu este public, dar este sincronizat permanent cu planificările celorlalți membri ai Alianței Nord-Atlantice.
Din 2002 şi până în prezent, un număr de peste 32.000 de militari ai Armatei României au participat la misiunea din Afganistan, în rotaţii de câte şase luni, atât în cadrul unor elemente de comandă şi control de nivel brigadă, cât şi în cadrul unor structuri de forţe de nivel batalion, companie, pluton, echipe operaţionale de consiliere şi legătură (OMLT), detaşamente din cadrul Forţelor pentru Operaţii Speciale, echipe de instructori ANA Training, subunităţi CIMIC. La misiuni au luat parte şi elemente de sprijin logistic din cadrul Comandamentului Logistic Întrunit, structuri din cadrul Comandamentului Comunicaţiilor şi informaticii, structuri din cadrul Forţelor Navale Române, personal de stat major încadrat în comandamente NATO şi multinaţionale. Forţele Aeriene Române au asigurat în două misiuni diferite comanda Aeroportului Internaţional din Kabul (KAIA).
În cei 19 ani de participare cu structuri militare în acest teatru de operaţii, 27 de militari români şi-au pierdut viaţa în acţiuni de luptă, iar peste 200 au fost răniţi.
Sunt, așadar, 20 de ani, aproape de prezență militară românească în Afganistan. În primii ani ai operațiunilor din această zonă fierbinte a planetei, MApN avea obiceiul de a invita periodic reprezentanți presei, care relatau constant din bazele militare în care erau cantonate trupele românești.
Reporterul special ANTIMAFIA antimafia.ro, Cristian Botez, corespondent de război încă din 1991, cu descinderi repetate pe frontul fostei Yugoslavii, dar și în Iraq, Somalia, Nordul Africii (în timpul revoltelor din această parte a continentului negru, Egypt, Tunisia, Libia- supranumite „primăvara arabă”) este autorul mai multor reportaje scrise și publicate în diferite publicații din țară și Europa, transmisiuni de pe front pentru agenții de știri, posturi de radio și televizune, autor a peste zece mii de fotografii și zeci de ore de filmări realizate în zonele de război.
Redacția antimafia.ro vă prezintă unul din aceste materiale, realizat în 2005 în timpul prezenței batalionului White Sharks-Rechinii Albi, în baza aflată sub comandament American din Kandahar, Afganistan.
Războiul românilor în Kandahar
Cristian BOTEZ, Reportaj din Kandahar
Deşert, 18 ore de soare orbitor, temperaturi de peste 50 de grade Celsius, furtuni de nisip, afgani ostili, misiuni periculoase, mine personale şi dispozitive explozive camuflate, tiruri de rachete. Acesta este mediul în care, de patru ani, câteva sute de militari români, în contingente care se schimbă la fiecare şase luni, participă, în Baza Aeriană din Kandahar, la una din cele mai dificile şi complexe operaţiuni militare multinaţionale de impunere, până de curând, şi acum de menţinere a păcii, într-o ţară răscolită, de 28 de ani, de războaie care par să nu se mai sfârşească.
Şi poate cele mai vii mărturii în acest sens le pot face militarii Batalionului 341 Infanterie, White Sharks-Rechinii Albi, pe stil american, recent întorşi în ţară. Pe fondul intesificării, de la începutul anului, a atacurilor”afganilor ostili”, după denumirea cea mai obişnuită dată celor care atacă forţele coaliţiei, şi Rechinii Albi au fost ţinte ale rachetelor sau atentatorilor kamikadze. Astfel, pe 30 martie, un afgan sinucigaş a declanşat un dispozitiv exploziv prins pe corp în apropierea unei patrule mixte româno-canadiene, care se afla într-o misiune de escortă. Afganul a fost spulberat de explozie, dar militarii au scăpat nevătămaţi. O zi mai târziu, un TAB a trecut, la 20 de kilometri de bază, peste o mină. Vehiculul a fost avariat, iar doi militari au fost răniţi uşor. Iar în noaptea de 19 spre 20 iunie, avea să aibă loc cel mai grav incident, care se solda cu moartea caporalului Ionel Drăguşan şi rănirea gravă a altor doi militari români.
Incidente în misiuni
A fost atunci o primă explozie în urma căreia Drăguşan murea aproape instantaneu, după ce un fragment din TAB i-a străpuns inima pe lângă vesta antiglonţ. Apoi, după o altă explozie a unei mine antipersonal, sergentul Valerică Slăniceanu se trezea la pământ cu un picior aproape smuls din şold. Un eveniment tragic care a declanşat controverse. S-a pus problema, în ţară, a nesiguranţei militarilor în vehiculele militare vechi, ca şi nerespectarea procedurii standard în situaţii de explozie cauzată de mine. Militarii din White Sharks, cei implicaţi, ca şi camarzii lor din bază spun că nefericitul incident nu ar fi putut avea altă desfăşurare. „Procedura după manualul de geniu spune că, după explozia unei mine, trebuie să te deplasezi pe urmele TAB-ului lovit ca să fi sigur că nu calci pe altă mină. Era imposibil. După explozie, vehiculul a mai amers vreo 20 de metri şerpuit, iar pe drumul pietruit şi extrem de dur, roţile nu lăsau urme”, spune un militar. „S-a vorbit în ţară, dar s-a vorbit aiurea”, mai spune omul. „Nu ştiţi ce a fost acolo… După ce a sărit în aer primul TAB, ăla din faţă, a sărit din al doilea, din spatele maşinii canadiene, Slăniceanu. Şi a călcat pe o mină. I-a spulberat piciorul, dar a avut sânge. Şi-a pus singur garoul şi a strigat la ceilalţi să se ducă la TAB. –Lasaţi-mă pe mine! Duceţi-vă la Drăguşan!- Şi l-au scos pe om din TAB. Era pe moarte. A mai trăit câteva minute. Nenorocita aia de bucată de fier i-a atins inima. Câteva clipe mai târziu, TAB-ul era în flăcări”.
Atac din munţi
Şi peste toate aceste evenimente, unele tragice şi sângeroase, militarii români, alături de cei peste 2000 de canadieni şi cîteva sute de britanici, olandezi şi francezi, au de înfruntat şi pericolul, aproape cotidian, al tirurilor cu proiectile de 107 milimetri. Baza, amenajată ca un mic orăşel chiar lângă aeroport, se află la câţiva kilometri de un masiv muntos, arid şi brăzdat de povîrnişuri colţurose. Dincolo, la poalele dinspre vest, se înşiră câteva cătune cu bordeie de chirpici sau săpate direct în pământul argilos şi prăfuit. Cîteva sute de paştuni, băştinaşi, trăiesc la limita existenţei, într-o mizerie şi sărăcie cu greu de închipuit. Dinspre acel munte se lansează rachetele. De altfel, buncărele de suprafaţă, lungi coridoare de beton, sunt dispuse, în bază, paralel cu linia muntelui. Dacă până acum o lună, frecvenţa rachetelor lansate spre bază era de patru-cinci pe săptămână, acum, numai în primele trei săptămâni din iulie, au fost înregistrate nouă atacuri. Ultimul, surprins chiar de reporter, a avut loc chiar în seara dinaintea plecării spre ţară a ultimilor militari din White Sharks. Bubuitura de declanşare a fost auzită de mai toţi militarii, iar unii au şi văzut-o prin aer. Cei mai experimentaţi s-au făcut instantaneu una cu pământul. Ca şi maiorul Ioan Stanciu, dintr-o unitate de sprijin logistic, care a fost atins însă, de cîteva schije. Omul, sosit, la momentul exploziei, de nici o zi în tabără, a fost la un pas să-şi piardă ochiul stâng.
Rachetă în bază
Semnatarul reportajului, împreună cu Cristian Buricioiu, jurnalist la „Libertatea”, se afla în sala de mese, la două sute de metri depărtare de locul exploziei. Zgomotul deflagarţiei i-a scos instantaneu din sală pe cei trei sute de militari de diferite naţionalităţi. Care în ţinută militară, care în şorturi, dar înarmaţi până în dinţi, au ţîşnit afară. Un fum gros se ridica spre sud, deasupra dormitoarelor româneşti şi britanice. „A căzut la noi!”, am strigat şi am fugit spre tabără. Militarii alergau care încotro, sirenele urlau strident şi buncărele erau luate cu asalt. Pe una din alei şi-a făcut apariţia echipa britanică de dezamorasre. „Avem un om rănit! A mai căzut una, dar nu a explodat!”. Veştile se întretaie cu traseele militarilor. După o jumătate de oră s-a reinstaurat calmul. La locul exploziei zeci de militari studiau urmele exploziei. Proiectilul muşcase dintr-un zid de beton al unui gard de apărare. Schijele s-au răspândit pe o rază de 15 metri în jur. Apoi, iar alarmă. „Atenţie, rachetă!”. Din nou, toată lumea la pământ. E singura şansă de scăpare. Dar nu a fost decât o rachetă de iluminare. Deasupra munţilor, câteva elicoptere americane mătură pământul cu refelectoare puternice. Zadarnic. Afganii au fugit demult. Rachetele sutn lansate în mod primitiv, improvizat. Afganii atacatori fixează proiectilele direct pe pământ, sau pe lemne ori ţevi, le orientează aproximativ spre bază, meşteresec un dispozitiv de întîrziere, cu un banal ceas deşteptător, sau cu un telefon mobil, şi le acţionează de la distanţă. În momentul declanşării, afganii sunt demult în vreo gaură de şarpe. Şansele de a fi descoperiţi sunt limitate. Forţele coaliţiei nu au competenţa de a scotoci în sate sau de aface percheziţii şi interogatorii. Teoretic, acest drept revine Armatei Naţionale Afgane sau Poliţiei naţionale. In tabără emoţia este mare. O resimt şi cei care au mai trecut prin asta, dar mai ales cei care vin pentru prima într-o zonă de război. Siguranţa loctenent-colonelului Vasile Vreme, comandantul Rechinilor Albi, încurajează. Un ofiţer încercat de evnimente, care aştiut să-şi ţină trupele la un ridicat nivel de angajement în cadrul operaţiunii Alături de el, Daniel Petrescu, cu acelaşi grad, la comanda Batalionului 2 Călugăreni, îşi adună trupele. A mai trecut prin asta. În Angola, în Kosovo, în Irak. Câteva clipe mai târziu, un ofiţer din comanda canadiană a bazei vine şi îi anunţă pe ziarişti români. „Pentru trupele AEGIS, acest incident nu există!”. Este o recomnadare subtilă de care, desigur, jurnaliştii nu se grăbesc să ţină cont. Transmisile încep să curgă spre ţară. Undeva la marginea dinspre Sud, se aud focuri de armă automată. Va fi, cu siguranţă, o noapte albă.
Viaţa în tabără
Viaţa în baza Aeriană Kandahar nu este însă, mereu atât de tensionată. Zi de zi, cea mai mare parte a millitarilor diferitelor arme şi ţări este angrenată în misiuni de patrulare, pază, escortă sau în programele de instrucţie din bază şi de întreţinere a tehnicii militare. Organizarea bazei este
impecabilă. Militarii au condiţii de trai foarte decente. Cazarea, masa şi chiar o serie de facilităţi de agrement le fac viaţa cât de cât uşoară. Sala de mese, comună mai tuturor militarilor este situată în inima bazei. Nu ai voie cu pachete sau genţi în incintă. Accesul se face pe bază de liste, pe ţări. Intri, semnezi pe un tabel, sub steagul ţării tale, şi intri pe linia de autoservire. Bucătărie americană, din belşug. Porc, pui picant, fel şi fel de garnituri, hamburgeri, burito, fructe la grămadă, sucuri cafele, ceaiuri, dulciuri. Nici o picătură însă, de alcool. Spre deosebire de bazele iatalienilor din Irak, unde prânzul şi cina erau stropite cu vin, şampanie şi bere. Sunt patru mese pe zi, în condiţiile în care în Kandahar sunt 18 ore de lumină. Celor trei mese obişnuite, li se adaugă a patra, rezervată în special celor care vin din misunile desfăşurate spre sfrârşitul zilei. Este momentul în care în sala de mese poţi observa zeci de civili, americani, de regulă, cu bărbi lăsate lungi, după modelul afganilor. Sunt agenţii care merg în teritoriu şi ţin legătura cu localnicii, cu liderii acestora, în munca suţinută de a obţine informaţii despre „afganii ostili”.
Momente de relaxare
Pe zi, aleile, sau mai degrabă străzile bazei, foarte late şi pietruite, care delimitează locurile de cazare, unităţile, parcurile de vehicule şi elicoptere, cazarmamentul greu, spitalul, depozitele şi toate celelalte indispenasbile unei structuri de acest gen, sunt înţesate de militari care se deplasează pe jos sau de vehicule din cele mai diverse. De la cele mai grele, militare, la utilitarele mici. Peste tot vezi militari, bărbaţi sau femei, îmbrăcaţi, surprinzător, în şorturi şi tricouri, care duc în spate arme automate grele. Armatele olandeză, britanică şi americană, permit aşa ceva. Nu există moment al zilei, poate doar în cele în care temperatura, la soare, ajunge la 60-70 de grade Celsius, în care terenurile de baschet, volei sau fotbal să nu fie pline. Oamenii îşi lasă pe marginea terenurilor armele şi se pun pe jucat.Sportul face parte din filosofia de viaţă a occidentalilor, iar militarii o aplică din plin. In permanenţă, pe aleile din bază şi pe cea care o înconjoară, pe interior, zeci de militari fac jogging. De asemena, există două mari săli, în care militarii inainte sau după misiuni executate în afara sau în interiorul bazei, îşi refac forţele. O sală de forţă, superutilată, iar alta de agrement, cu biliard, mese de fotbal, viedogame-uri, DVD-uri, popcorn şi sucuri la discreţie. Sunt elemntele care asigură un echilibru fizic şi psihic celor aproximativ 3000 de militari din bază.
La Nord, spre Zabol
De săptămâna trecută, în efectiv complet, în bază este cantonat Batlionul 2 Infanterie „Călugăreni”. Sunt militari, cei mai mulţi dintre ei, care au mai participat la misuni externe. In Angola, în Kosovo sau Irak. Ştiu la ce au venit aici. Ştiu că Sudul Afganistanului este cea mai fierbinte şi periculoasă regiune din ţară, pe lângă celelalte, Helmond, controlată de trupele britanice, Oruzgu, a olandezilor şi Zabol, unde trupele coaliţieie sunt sub comandă americană. Zabol, un nume care înfioară. Zabol, locul în care vor fi cantonaţi –o parte au şi ajuns, 30 de militari din batalionul Călugăreni. Acolo atacurile sunt mai dese. Americanii se retrag, acum, şi lasă locul românilor. În baza din kandahar se vrobeşte de 70 de americani morţi acolo, în ultimele două luni. „Nu există noapte, aproape, aici în bază, în care să nu aibă loc o ceremonie de repatriere a americanilor morţi”, spune un militar care a stat aici câteva luni. „oriunde ar muri, sunt aduşi aici. Aici este morga lor”. Un altul, instalat de vreo două săptămâni, conectat, deja, la realitatea militară, spune „Eu am semnat să vin aici şi acum aflu că trebuie să merg în Zabol. Nu mi-e frică. Ştiu la ce am venit. Dar în Zabol e deja altceva. Eşti om, oricum, indiferent câte arme ai pe tine şi cât de bun eşti. Bomba nu alege. Ai văzut şi tu. Mergeai prin bază cu aparatul foto de gât şi racheta aia putea să cadă lângă tine”. Vor urma, neîndoielnic, şase luni de foc pentru militarii români. În Afganistan. In Kandahar şi Zabol.
