La Cernobîl, în linia întâi – ep.2

Cel mai periculos izotop a fost minciuna

În numai câteva zile, norul radioactiv ridicat la Cernobîl acoperea nordul Europei și atingea coastele SUA. Visul nuclear al sovieticilor se sfărâmase odată cu reactorul nr.4. Harta zonei contaminate include Ucraina, Polonia, Germania, Belarus, România, bazinul Mării Negre, Peninsula Scandinavă, URSS. Europa era la mila vânturilor. Martorii vorbesc despre strălucirea apei radioactive. Igor Kostin, primul fotograf la fața locului. Pantofii inginerului suedez devoalează secretul accidentului nuclear de la mii de kilometri distanță. URSS recunoaște dezastrul. Foști înalți oficiali sovietici spun că minciuna a fost cel mai mare pericol de la Cernobîl. Academicianul Legasov a vorbit deschi lumii despre grozăvia accidentului. S-a sinucis pe 26 aprilie 1988. A doua explozie de la reactorul nr.4, un secret
bine păstrat. Savanții sovietici și occidentali se așteptau la un dezastru de 10 ori mai mare decât cel de la Hiroshima, care ar fi pulverizat jumătate din continent.

Forța exploziei de la Cernobîl, a aruncat în aer acoperișul de 2.000 tone din oțel și beton care acoperea reactorul nr. 4 al centralei nucleare. Într-o
clipită, opt tone de combustibil radioactiv au fost pulverizate la peste 1 kilometru înălțime în atmosfera terestră. S-a estimat că între 100 și 150 de
milioane de curie ( radiații, în special izotopi de iod și cesiu) au fost eliberați în aer înainte de intervenția echipelor de urgență. Martorii acelor
clipe de groază povestesc că apa scursa prin zidurile sparte avea o sclipire intensă, stranie din cauza  cantității de radiații eliberate.

“Ușa era smulsă din balamale și era aruncată în colțul opus al camerei. Peste dărâmături se vedeau zidurile și tavanul distruse. Prin zidurile sparte curgea
apă cu o strălucire stranie !”, își amintește Alexandr Agulov, un martor aflat lângă clădirea centralei chiar în momentul exploziei.

În miezul reactorului explodat, sub 14 metri de sfărâmături, grafitul din jurul combustibilului nuclear arde și topește uraniul. Norul radioactiv urma să fie de 100 de ori mai mare decât puterea celor 2 bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Pescarii aflați lângă canalul ce alimenta reactorul cu apă, compară explozia mai degrabă cu o erupție vulcanică.

Primele intervenții

Fără să știe despre ce era vorba, echipa de serviciu formată din circa o sută de pompieri pornește către locul evenimentului. În numai câteva minute, în jurul reactorului, totul ardea. Unitățile tehnice erau praf șI pulbere. Peste tot erau bucăți de cablu smuls de forța impactului. Crezând că este vorba de un incendiu, pompierii s-au luptat eroic cu flăcările un timp, apoi, au fost doborâți de radiații unul câte unul. Vomau și își pierdeau cunoștința. Flăcările au fost stinse spre dimineață. Primii răniții trimiși la spitalele din Moscova sufereau cumplit de pe urma radiațiilor. Savanții spun că atomii radioactivi sunt foarte instabili și se stabilizează emițând radiații. Expunerea la o doză prea mare de radiații distruge țesuturile umane. Reactorul distrus care emitea în acele zile, între 3000 și 30000 de roentgeni pe oră, a prăjit pur și simplu echipa de pompieri aflați la fața locului. Oamenii au suferit arsuri termice și chimice, insuficiență cardiacă, distrugerea plămânilor și a sistemului imunitar. Imediat după explozie, norii sunt contaminați de coloana radioactivă înaltă de 1000 de metri. Igor Kostin (născut în Republica Moldova ), fotograf al agenției de presă Novosti, a fost primul jurnalist care a asistat la dezastru. A făcut-o de la bordul unui elicopter, neștiind la ce riscuri se expune. El a făcut primele fotografii ale craterului format pe locul fostului reactor.

„ Am dechis fereastra elicopterului. Nu știam atunci ce prostie am făcut. Dintr-o dată s-a făcut tăcere. O tăcere mortală. Sub mine erau ruinele reactorului și o gaură neagră. Ca într-o criptă cu un mormânt proaspăt săpat”, își aduce aminte Kostin.

După câteva clipe, echipamentul de filmare s-a blocat. Fotograful credea că a rămas fără baterii. Când a prelucrat pozele în laboratorul din Kiev, și-a dat seama că fotografiile erau parțial developate de razele X emise de reactor. Norii purtători de particule radioactive se deplasau cu viteză spre nordul Europei. Între 25 și 26 aprilie, străbat 1000 de Km peste Rusia, Belarus și țările baltice.

Semnale externe

La Kremlin, la 8 ore după explozie, nici măcar Mihail Gorbaciov nu avea informații asupra situației de la Cernobîl.

„ Primul raport pomenea de un accident și de un incendiu. Nu se pomenea nimic de o explozie, așa că nu se petrecuse. “, își amintește ultimul președinte
al URSS.

Autoritățile sovietice încercau să păstreze tăcerea. Dezastrul nuclear, jenant pe plan internațional, dovedea lipsuri în tehnologia nucleară sovietică. Oamenii neinformați, au fost obligați să participe la defilările organizate de partid în cinstea zilei de “1 Mai”, Ziua Oamenilor Muncii. Viața din perimetrul de siguranță de circa 30 de Km din jurul centralei nucleare se desfășura normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întâmplător sau nu, la scurt timp după accident, unul dintre sateliții de spionaj americani trece peste Cernobâl și înregistrează imagini de înaltă rezoluție cu „Pata roșie“, semnătura exploziei nucleare din apropierea Kievului. În timp ce Gorbaciov strângea date, americanii descoperiseră ruinele fumegânde ale reactorului cu ajutorul scanerelor termale. Nu au fost singurii.  Pe 28 aprilie, la ora 6.30, radiațiile sunt semnalate și în Suedia, unde inginerul nuclearist Cliff Robinson se deplasa către
serviciu. Omul lucra la centrala nucleară Forsmark aflată la 1600 km de Cernobîl. Pentru a intra în perimetrul instituției, Cliff trebuia să treacă printr-un detector de radiații, declanșând alarma.

“ S-a declanșat o alarmă, care arăta că sunt contaminat. Ciudat, pentru că nu fusesem în zona de lucru a centralei.”, își amintește inginerul.

Angajații centralei credeau că echipamentul este dereglat, pentru că dădea alarma continuu pentru toți cei care doreau să intre în centrală. S-au lămurit de abia după ce și-au au măsurat pantofii. Praful radioactiv din Cernobîl cădea în Stockholm. Televiziunile alertează populația, iar autoritățile trimit
avioane să facă măsurători în nori. Nivelul de radioactivitate sugerează că, undeva, s-a petrecut un accident major. După aproape trei zile de la
dezastru, Uniunea Sovietică nu dădea nicio informație oficială în afara țării. Suedia a cerut explicații. A fost sunat mai întâi Hans Blix, directorul Agenției Internaționale de Energie Atomică, care la rândul său i-a contactat pe polonezi și pe ruși. Credeau că cineva a declanșat un test cu bomba nucleară. În
cele din urmă, URSS au fost nevoite să recunoască accidentul de la Cernobîl. Dezastrul ocupă prima pagină a presei internațională cu titluri de o șchioapă :
Coșmarul nuclear, Zbor pe norul morții, 400 mile pătrate de cimitir. Televiziunea sovietică transmite pentru prima oară câteva informații despre accident
cetățenilor, subliniind măsurile care se iau pentru “înlăturarea consecințelor”.  Incidentul a fost minimalizat și mușamalizat.

„Ce s-a întâmplat ? Avusese loc o explozie, iar emisiile au fost masive. Suedia a fost prima care a vorbit de emisii. Ei au furnizat primele informații”,
povestește Mihail Gorbaciov fostul președinte URSS.

De două zile, cei 43000 de locuitori din orașul Pripiat sunt expuși contaminării. În miezul reactorului, 1200 Kg de magmă nucleară continuă să ardă la peste 3000 de grade. Operatorii fac măsurători sau filmează la fața locului, de la sol și din elicoptere. Aproape 2000 de curse fac aeronavele militare care lansează 5000 de tone de material absorbant. Plumb, nisip și argilă în amestec cu alte substanțe chimice. Nici unul nu a reușit să atingă  miezul topit al reactorului.

Minciuna

Ancheta oficială a stabilit doar câteva zeci de decese în urma exploziei reactorului nr. 4. La circa o săptămână după eveniment, au fost evacuați din zona contaminată sute de mii de oameni. Apoi, pentru reducerea efectelor exploziei, au fost mobilizați 500.000 de „lichidatori”. Soldați, mineri și constructori au lucrat zi și noapte, ridicând un sarcofag uriaș de beton în jurul reactorului fărâmat. Cantitatea de radiații la care au fost supuși aceștia nu a fost dezvăluită nici astăzi. Nu se știe exact câți mai sunt în viață. Despre ei nu s-au făcut studii, nu se știe ce s-a întâmplat cu populația din jurul Cernobîlului, din
regiunile contaminate. Recent, o fostă deputată a Sovietului Suprem a scos la iveală documente ce dovedesc mușamalizarea consecințelor accidentului de la
Cernobîl. Un raport secret de 600 de pagini, din mai 1986, arată numărul real al persoanelor spitalizate. Decretul nr.1 stipula că pe 12 mai 1986, din
10.198 persoane spitalizate, 345 prezentau semne de leziuni radioactive. Alla Iaroshinskaya, fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, spune că
documentele dezvăluie modul în care autoritățile sovietice au schimbat standardele de radioactivitate suportabilă. Specialiștii ar fi crescut arbitrar
doza de radiații pe care organismul uman o poate suporta de cinci ori, declarând, oficial, bolnavii vindecați.

„Cel mai periculos element care a ieșit din reactorul de la Cernobîl nu a fost cesiul sau plutoniul, ci minciuna. Minciuna din 1986. Eu așa îi spun”, declara Iaroshinskaya într-un interviu televizat.

Victimă a minciunilor oficiale a fost și șeful comisiei de investigare a exploziei de la Cernobîl, academicianul Valery Legasov, fost președinte al Institutului de Energie Atomică I.V. Kurchatov și membru al Prezidiului Academiei Sovietice de Știință. Omul de știință s-a deplasat la reactorul distrus chiar a doua zi după catastrofă. Un film relizat în acele zile îl surprinde pe Legasov, la bordul unui elicopter, deasupra ruinelor fumegânde.

„Aceasta este strălucirea morții”, a spus Legasov. Omul de știință a insistat pentru evacuarea totală și imediată a oamenilor din Pripiat, un orășel
din imediata apropiere a centralei. Expunerea la radiații letale, dar mai ales mușamalizarea dezastrului atât cadrul sistemului sovietic cât și pe plan
internațional, i-au ruinat sănătatea și cariera. Legasov a vorbit deschis despre dimensiunile accidentului la prima conferință despre Cernobîl, desfășurată
cu ușile închise la sfârșitul lui august 1986, la Viena. O ședință desfășurată sub conducerea lui Hans Blix, șeful Agenției Internaționale de EnergieAtomică
(IAEA), unde nu au fost primiți jurnaliști sau observatori externi. Legasov a prezentat timp de trei ore un raport care făcea referire la 40.000 cancere fatale,
provocate de Cernobîl în următorii ani. Specialiștii occidentali au respins concluziile raportului, spre sfârșitul conferinței, vorbindu-se doar de 4.000
de decese probabile. La a doua comemorare a accidentului de la Cernobîl,  în ziua de 26 aprilie1988, Valery Legasov s-a spânzurat.

A doua explozie de la Cernobîl, un secret bine păstrat

Lupta cu radiațiile a fost dură. Mii de tone de nisip și acid boric au astupat gaura lăsată de explozie, dar sub acest dop uriaș, magma nucleară
ardea mocnit. Substanțele aruncate din elicoptere nu au făcut decît  să crească temperatura în miezul fărâmat. La suprafața dopului încep să apară crăpături. Pe 5 mai 1986, Mihail Gorbaciov îl invită la fața locului pe directorul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Blix a fost pus la current cu riscul unei noi explozii. Apa turnată de pompieri în primele ore de la explozie se adunase sub stratul de beton care susținea miezul reactorului. Dacă magma fierbinte se infiltra și intra în contact cu apa, se putea declanșa o a doua explozie mult mai devastatoare decât prima. Specialiștii au calculat că a doua explozie de la Cernobîl ar fi avut între trei și cinci megatone. Ar fi șters de pe fața pământului totul pe o rază de 320 de km de Cernobâl. Europa nu mai putea fi locuită. A doua explozie ar fi fost însoțită de o undă de șoc uriașă și de o creștere masivă a radioactivității, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore. Pentru a găsi o soluție a crizei, sunt chemați cei mai mari experți ai Uniunii Sovietice. Printre ei, Vasili Nestorenco, fizician, specialist în
rachete nucleare intercontinentale.

“ Era nevoie doar de 1400 de kg de amestec de grafit, uraniu și apă pentru a atinge o masă critică și a declanșa o explozie nucleară “ , spune fizicianul, confirmând că reacția în lanț ce ar fi urmat, putea declanșa o explozie comparabilă cu o bomba atomică de 3-5 megatone. Fizicienii calculaseră că explozia ar fi distrus într-o clipă orașul Minsk, capitala R.S.Belarus.